Little gray dots on my brain

Ticurile nervoase sunt provocate de stari mari sau constante de stres. Nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre cum se trateaza aceste ticuri nervoase: prin relaxare si meditatie. Suntem foarte departe de asta si daca e sa vorbesc din experienta si sa rezum a nu-stiu-cata-oara cat de bestial a fost 2013 pentru mine, meditatia este singurul remediu. Am vorbit cu multa lume si „a ramane pozitiv” este o expresie foarte usor de pronuntat, foarte greu de pus in practica.

Am avut un prieten care acum doi ani a „hit rock-bottom” si nu stiam si nu intelegeam ce spune si nu credeam vreodata ca o sa fiu in starea asta. Am avut o viata usoara, el la fel. Ne-a durut in cot as putea sa spun, pana cand mi-a spus „Zgubi, am ajuns jos, mai jos ca niciodata si nu stiu cum o sa ma ridic”. Cand mi-a spus asta am inceput sa-i spun ca nu-i dracu’ asa de negru, ca toate se vor rezolva, ca are sprijinul tuturor, ca lucrurile se vor schimba in bine, in curand. De atunci nu mai vorbeste cu mine, adica nu despre asta. Nici n-au apucat sa treaca doi ani si m-am trezit, razand, in aceeasi situatie. Si i-am pus intrebarea, pe care nu ma gandeam ca o sa o pun vreodata: „ce ai facut tu ca sa te uiti in sus?” Nu mi-a raspuns nici pana in ziua de azi. Nu-l condamn si chiar ii multumesc ca a facut cel mai destept lucru pe care-l putea face: a tacut si nu mi-a zis ca nu-i dracu asa de negru, ca toate se vor rezolva, ca are sprijinul tuturor, ca lucrurile se vor schimba in bine, in curand. Nu te ajuti singur, nu te ajuta nimeni. Multi imi spun acum ca in momente dinastea incepi sa-ti triezi prietenii. N-am meditat mult la asta pentru ca de la cine ma asteptam mai putin mi-a zis, intr-o doara si cand era mai greu: „eu nu pot sa fac asta, eu le am pe ale mele” si a avut grija mare sa-mi si arate in fapte expresia asta. Restul s-au imprastiat si n-au spus nimic; de la ei nu ma asteptam oricum la mai multe. Dar, la fel ca si prietenul meu trecut prin asta, am avut (numarati pe degete) oameni care au ramas. Si nu ma refer la cei de care trebuie sa tragi ca sa iesi la un suc, atunci cand faci tu cinste, ma refer la aia care nu se supara daca-i suni si plangi la telefon. Cati? Haide acum, chiar vreti sa stiti? Unii o sa aflati, altii poate niciodata, dar „never say never”. Noh, si cum ziceam astia, putini, care au ramas sunt si ei trecuti prin tot, fiecare din ei a ajuns jos, unii mai jos decat altii, dar au fost jos si s-au ridicat si inca se mai ridica. Si lor le-am zis placa aia cu „nu-i dracu…etc” si acum radem, dar nimeni nu mai are aura de inocenta deasupra capului, peste toti s-a asezat o boare si unii au cearcane, altii nu mananca, ceilalti au riduri, unii nu rad, doar daca-i chiar amuzant.

Nu-i rau, dar nimeni nu o sa mai zica niciodata „I don’t give a fuck” asa usor ca inainte, pentru ca daca expresia asta venea natural in liceu si facultate, acum, in viata reala, nu mai e asa de naturala. Lumea reala este cu mai multe fete si cand ajungi sa vezi una dintre cele mai urate nu ai cum sa te intorci la ce a fost inainte (stiti voi, ca si expresia once you go black, you never go back). Dar nici nu vrem asta, doar ca pana si indiferenta se invata si se perfectioneaza prin practica. Stiu oameni care nu pot sa o stapaneasca nici dupa ani intregi de lipsa de liniste si pace. Ca sa poti medita trebuie sa ajungi la liniste si pace, ca sa ajungi la liniste si pace trebuie sa te relaxezi, ca sa te relaxezi trebuie sa te deconectezi, ca sa te deconectezi trebuie sa te detasezi, ca sa te detasezi trebuie sa… si tot asa. La ce pas ati ajuns, pentru ca eu sunt la diferiti pasi pe diferite planuri si nu stiu daca e drumul cel bun.

Sa ramai pozitiv inseamna sa ramai puternic, lectile se invata in timp si sunt dureroase. Sa ramai pozitiv inseamna sa te centrezi asupra ta, fara sa calci in picioare pe toata lumea. Sa ramai pozitiv inseamna sa gandesti pozitiv si sa te ajuti singur. Sa ramai pozitiv inseamna ca nici nu te apropii de butoiul cu melancolie si daca din greseala ai cazut sa ai puterea sa te ridici repede. Sa ramai pozitiv inseamna sa ai taria sa nu te descurajezi cand lucrurile merg prost zile, saptamani, luni… aproape ani. Sa ramai pozitiv inseamna sa fii impacat cu tine si cu ceilalti. Sa ramai pozitiv inseamna sa fii corect cu tine, dar si cu ceilalti. Sa ramai pozitiv inseamna sa te rupi de oamenii care te trag in jos, te calca in picioare si se bucura de asta (multumesc celor care m-au invatat sa intorc obrazul si palma, in acelasi timp, si apoi sa plec, pentru ca eu am puterea sa fac asta). Sa ramai pozitiv este un adevar, o prajitura, o reusita, o relaxare a muschilor, un zambet, un pas inainte. De aici nu mai e mult pana la… (cel putin) liniste si pace.

Cred ca in septembrie o sa ploua

Doua categorii de oameni au fost si vor ramane trecuti prin viata mea: cei care au ramas si cei care s-au exclus. Nu aratam cu degetul, nu azi, e o zi ploioasa de toamna in august si vrem sa profitam de ea.

Cele doua categorii sunt fascinante, mai ales ca de la inceput, pana la sfarsit se contopesc si sunt tare confuze. Cum se unduiesc, cum nu se unduiesc, raman mereu oamenii de care tragi pana cand le dai drumu’ si pana cand le spui in fata: paranoid much? Nu-ti vreau barbatul, nu-ti vreau locul de munca, nu-ti vreau banii, nu-ti vreau viata, vreau un om care sa nu-mi intoarca spatele. Dar de cate ori o sa-mi intorci tu spatele pana eu o sa ma invat minte? Asta e intrebarea.

Nu am mai vorbit de mult si am un prieten care – cu ochii sticlosi – mi-ar spune: „Zgubi… lasa-i sa moara.” Problema e ca si eu am ochii sticlosi si ma iau mereu in gura cu el. Superwoman care inca mai crede in oameni. Poate ca are dreptate, adica sigur are dreptate, dar cum sa intorci spatele cand vezi ca omu’ are clar nevoie de ajutor? Simplu: exact cum treci pe langa un cersetor si iti setezi mintea sa-l uite.

Asa ca dam peste a treia si a patra categorie de oameni: cersetorii si cei mare nu cersesc. Bineinteles ca cei care s-au exclus (si n-a durat mult, doar vreo 3 intoarceri de spate si adio) nu vor sa cunoasca ultimele doua categorii de oameni, dar ceea ce nu stiu ei e ca si ei intra in ultimele doua categorii. Am dat rand pe rand peste oameni care au cersit: locuri de munca, atentie, bani, etc. Dar sa ne concentram; locuri de munca, nu ca cersim, avem nevoie. Atentie, nu ca cersim, dar chiar cersim – si deodata hyperspace-ul nu mai e suficient si ajungem iar in 1930 cand filmele erau mute, telefoanele erau rare si petrecerile erau strasnice (fata in fata). Bani, aici nu cersim, credem ca ni se cuvin.

Lucrurile stau diferit cand ti se deschid orizonturile si ajungi sa fii imbatabil si sa vrei sa te excluzi pentru ca tu ai trecut deja prin suficiente, nu? E doar un cerc vicios. Ce vor prietenii, de fapt? Sa fie bine si sa nu aveti ce povesti? Nu. Niciodata. No offense, but it’s the truth.

Eu fac parte din categoria au ramas, se exclud si nu cersesc. Nici la biserica n-am fost si daca-mi spui ca nu vrei ajutorul meu nu sar sa ti-l acord. Si daca sar, nu uita niciodata ca ti-am fost prieten. Daca-mi spui ca nu vrei sa ma implic, nu o sa fac niciodata asta, nu-i treaba mea. Si atunci nu cersii ajutor. Cert este ca pe astia nu-i inteleg eu: „lasa-ma-n pace, dar de ce m-ai lasat in pace?” Dar nu din cauza lor o sa ploua in septembrie.

A girl's gotta do what a girl's gotta do

Si ce sa faci dupa o zi infernala la birou? Sa traversezi o bucata buna de oras prin frig, sa te intrebi de ce ai ales sa faci acest lucru. Sa ajungi inghetat acasa, iti torni un pahar de vin si te instalezi in fata altui calculator. Dai drumu’ la muzica, sorbi din vin si stai. De ce? Pentru ca intrebarile lansate in timpul zilei iti dau batai de cap.

Acum ca foaia e alba ma intreb daca merita confesiunile unui suflet urat si neturmentat dupa atata amar de vreme. Si a inceput asa… ce bine am dormit azi-noapte/sa nu uit sa-mi sun doctorul. Apoi as citi, dar ma enerveaza circumstantele atenuante de la serviciu. Citesc si ma gandesc oare cand o sa se trezeasca unii oameni. Imi trece repede acest gand pentru ca ma deplasez repejor inspre o idee cu care cochetez de mult: poker. Da, vreau sa joc, vreau sa invat sa joc, vreau sa fiu nervoasa cand pierd si fericita la culme cand o sa castig. Si nici nu mai stau pe ganduri si incep cu bani virtuali. Nici nu stiti cum trece timpul. O farama de gand se duce catre wordpress, dar imi trece repede ca doar nu sunt chiar asa de nebuna. La serviciu… acolo e alta mancare de peste. Interactiunea cu oamenii e o arta. Cine spune ca e usor, ori are talent innascut, ori nu face treaba suficient de bine incat sa simta povara pe umeri. Eu sunt un om foarte putin talentat asa ca resimt interactiunea cu unii oameni foarte in adancuri pentru ca am nevoie de toate resursele sa raman diplomata. In anumite cazuri parca se duce pe apa sambetei tot antrenamentul de diplomatie din ultimii ani. Si intervine oboseala, satisfactia lucrului bine facut, asa cum spun mereu: „acopera-ti tie spatele”. Dulcea ironie vine mai apoi prin intrebarea: „de ce iti place sa te urasca oamenii?”, care inchipuiti-va ce bine pica dupa o reusita diplomatica de admirat – si nu sunt modesta. (Si intrebarea mi-a fost adresata in realitate nu e o fantasmagorie de-a mea.)

La intrebarea asta inca reflect. De ce? Ar trebui sa reflectati si voi ce efect are asupra voastra iubirea prea mult de sine si indiferenta fata de oamenii care chiar stiu sa urasca. Poate am mai abordat asta, sau poate nu, insa chiar nu stiu cum pot unii oameni sa urasca. Eu nu urasc, ma supar, erup ca un vulcan, vorbesc cu peretii, ma razbun pe papusi, dar nu urasc. Am antipatii, am simpatii nescrise, nevorbite, neatinse, dar nu urasc pe nimeni. Si am surpriza ca in antipatiile de care va vorbeam sa gasesc o persoana demna de tot respectul si admiratie. Si atunci… jos palaria. Dar sa urasc? Sunt curioasa cine ma uraste pe mine, efectiv ma uraste pe mine (in afara de cainii care vor mereu sa ma muste pe strada). Important este ca pana la intrebarea asta nu mi-a pasat. Adica nici acum nu-mi pasa pentru ca nu pot sa inteleg acest sentiment de ura. M-as simti poate jignita sa aflu cine si as cauta prin arhiva tot ce am facut rau/bine ca sa se ajunga aici. Sunt o persoana critica si analitica asa ca sa se consemneze ca sunt cel mai puternic autocritic. Si da, toata lumea calca-n picioate pe toata lumea, asa ca nu ma astept sa fiu menajata si nu va asteptati sa menajez pe cineva, cu toate ca asta nu e o scuza.

Si atunci ma pot obisnuit cu ideea ca cineva ma uraste? Daca ma pot obisnui cu ideea ca cineva este suparat pe mine, cred ca partea cu neintelesul sentiment de ura nu o sa-mi provoace niciodata batai de cap. Dar, totusi, cine ma uraste? Hai cu numele si motivul ca sa zic si eu „da! are dreptate sa ma urasca, inteleg si io acu’ cum vine treaba cu ura asta”. Si inca un P.S., vorbesc de ura, nu invidie, gelozie, nebunie, etc. O sa le identific eu oricum, asa ca voi spuneti aici, drept, public. Cine ma uraste si de ce?

De ce vreau sa stiu? Ca sa stiu de cine nu imi pasa.

Monolog alb cu intrebari negre

Ma uitam la „The Devil’s advocate” si la pledoaria Diavolului de la final mi-am dat seama ca Diavolul este exact ceea ce ne dorim.

Ce spune el: „Vanity, is definitely my favorite sin. It’s so basic, self love, your own natural opium. […] Well I tell ya, let me give you a little inside information about God. God likes to watch, he’s a prankster, think about it: he gives man instincts. He gives you this extraordinary gift and what does he do? I swear, for his own amusement, his own private, cosmic gag reel. He sets the rules in opposition, it’s the goof of all time. Look, but don’t touch, touch but don’t taste, taste… don’t swallow. And while you’re jumping from one foot to the next what is he doing? He’s laughing his sick fucking ass off! He’s a tight ass! He’s a sadist! He’s an absentee landlord. Worship that? Never!  […] I’m here on the ground with my nose in it since the whole thing began! I’ve nurtured every sensation man has been inspired to have. I cared about what he wanted and I never judged him. Why? Because I never rejected him in spite of all his imperfections. I’m a fan of man.  I’m a humanist, maybe the last humanist. Who, in their right mind, could possibly deny the 20th century was all mine. […] It’s my time now. It’s our time now”.

Si de aici potopul. Pentru ca spune clar ca nu se implica, ci ca se bazeaza pe liberul arbitru. Si atata timp cat avem asta la-ndemana e arma cu care ne culege. Nu a creat el toate pacatele, ci ne-au fost puse pe tava de Dumnezeu. El a profitat de ele, la fel ca si noi. Oare nu toti ne dorim asta? Este cineva care vrea sa fie judecat pentru faptele pe care le face? Este unul care apreciaza oamenii din jur care judeca si care se uita lung? Prin deductie, mai mult sau mai putin logica, expresiile „liber arbitru” si „open-minded” se traduc prin Diavol. E un punct de vedere destul de extremist, dar daca e sa impartim Divinitatea eu merg cu cel care ma cunoaste cel mai bine, cu cel care-mi stie nevoile (poate) mai bine decat le stiu eu. O afirmatie radicala. Dar este exact ca intre prieteni: prefer omul care ma cunoaste mai bine, ma simt mai in largul meu cu el, decat un strain fata de care nu stiu sa ma port. Cine nu-i de acord?

Dar acum multi viteji se arata si-mi soptesc in ureche ca Dumnezeu exista si ca el a creat toate frumusetile din jur. Dar tot el l-a creat si pe Lucifer. Tot el ne-a aratat toate oportunitatile: sexul, marijuana si vinul rosu. Si tot el ne-a lasat sa alegem, astfel ca cei mai inteligenti au ales sa gaseasca chimoterapia, altii au ales sa faca Prozac, unii au ales sa se faca politisti si ceilalti au decis sa plece.

Ca exista o putere infinit mai mare care guverneaza viata, cred. I se mai spune si Karma sau „dormi cum iti asterni” sau (daca vreti) Boomerang. Dar nu pot sa fiu asa de limitata incat sa cred ca exista Dumnezeu si Diavol, nici macar ca si personalizari ale echilibrului in lume (suntem creati pentru echilibru!!!). Pana una-alta daca ne gandim asa noi toti suntem diavoli: traim pe pamant, experimentam tot ce ni se ofera, nu refuzam nicio oportunitate, judecam si nu judecam, si ne iubim prea mult ca sa recunoastem asta. Un contraargument puternic este si „efectul fluturelui”. Pot sa spun pe baza asta ca nu sunt responsabila de nimic din ce fac si spun – alta unealta a Diavolului.

Eu sunt omul care accepta imperfectiunile celorlalti, le inteleg si le exploatez cat de mult se poate. La fel ma las manipulata de oameni mai experimentati ca mine. Cine sunt eu? Salvarea pentru inamici si diavolul pentru prieteni?  Dar tu?

 

Zambiti? Va rog…

Cine mai zambeste in ziua de azi? Cine mai are timp sa respire, daramite sa mai zambeasca?

Am observat de ceva vreme ca oamenii nu-mi zambesc inapoi. Daca pana acum cativa ani majoritatea era debila ca mine, acum ma confrunt cu o problema: nu mi se mai raspunde la zambet. Nu sunt genul de om care imparte zambete pe gratis, asa la fiecare colt, dar sunt putini cei care stiu sa aprecieze gestul. Nu mai am complici pe strada, nu mai impart secrete cu nimeni. Ma intristeaza asta. Totusi mai am inca incredere in copii. Ei sunt printre singurii care zambesc inapoi. Parintii lor, in schimb, ma privesc rece de parca mi-ar spune: „nu-l mai incuraja si tu!” Sunt convinsa ca e foarte greu sa fii parinte, dar nici cand iesi cu sania cu copilul tau si incepe sa se joace prin zapada nu poti sa te deconectezi? Cred ca daca asta pe tine nu te misca, nu te face asta sa zambesti inseamna ca ai o problema (daca nu chiar mai multe).

Nivelul de trai scade, nivelul de stres creste – dar oare cand vom invata ca nu tot ce zboara se mananca si ca sunt si lucruri frumoase de care ne putem bucura? Hai zambiti-mi inapoi, cum o faceati acum 2 ani. N-am intentii ascunse, imi maschez, doar, elegant, holbatul cu un zambet.  Nu imi bat joc de voi si nici nu ma supar daca radeti si voi cand eu rad chiar daca nu stiti despre ce e vorba. Nu pecetluim nicio legatura prin zambetul ala, doar imi aduc eu aminte cu place de persoana care a inteles sa zambeasca.

Si, hey! Nu costa, plus ca e un exercitiu bun pentru muschii fetei.

Poveste

Cand s-a stins pasiunea? Nu s-a stins, doar s-a ascuns. Mi-am dat seama zilele astea ca daca esti asa, nu o sa te schimbi niciodata, vei avea doar momente in care esti altfel, vrei sa fii altfel, iti doresti sa fii altfel. Daca n-ai bani acum, nu o sa ai niciodata, daca n-ai casa acum, n-o sa ai niciodata. Sau poate le vei avea, dar va fi prea tarziu. Te-am pus pe ganduri? Stiu! Si pe mine. Daca ti-a placut mereu sa arunci banii pe geam, o sa-i arunci tot timpul, indiferent pe cine ranesti. Daca iti place sa fugi, nu te vei opri niciodata.

Si ce te defineste pana la urma? Tigara pe care o fumezi? Masina pe care o conduci? Casa in care locuiesti? Banca la care platesti ratele? Hainele pe care le porti? Muzica pe care-o asculti? Noul tatuaj, care nu are nicio poveste, dar va avea cu siguranta?

Alegerile pe care le faci sunt ca niste indicatoare: alegi drumul pavat cu aur sau cel plin cu gropi? Imi plac oamenii care aleg drumul pavat cu aur. Stiu cativa si incerc sa nu ajung ca ei. Am zis eu ca as vrea ca in urmatorii 5 ani sa fac tot ce-mi trece prin cap. Si pana acum am facut, dar la 25 de ani sa faci tot ce-ti trece prin cap e cam greu. Chiar daca rezultatul e placut nu e deloc drumul pavat cu aur. Dar cei care l-au ales acum sufera si au suferit inca de la inceput. Ce pot sa spun? Good riddance!

Si pasiunea s-a ascuns cand ai ales drumul pavat cu aur. Pentru ca totul e usor si nu mai e nimic pentru care sa te zbati. Nu mai exista fericire si multumire. Sa muncesti non-stop si sa n-ai nicio compensatie, doar promisiuni e la fel de inutil ca si cum n-ai munci deloc. Ca sa ajungi, unde? Tot cu fundul de pamant? Acolo ai ajuns si daca esti suficient de sanatos la minte stii ca trebuie sa te ridici. Dar cum ai ales drumul pavat cu aur nu e nicio mana sa te ajute, niciun zambet sa-ti ridice moralul. Oricum n-ai vrea lucrurile astea, pentru ca cine sunt ei sa-ti spuna ce sa faci cu viata ta? Si te intorci in mizeria in care te complaci si te lasi manipulat de cei care au dreptul sa-ti spuna ce sa faci cu viata ta.

N-am nicio concluzie. Viata e cateodata monotona si nu ai de ales, dar cand ai avea si vrei in continuare sa mergi in acelasi ritm… Well grow some balls!

 

Green-eyed-monster

Sambata dimineata, nu pornesc pana nu-ti pui centura. Ultimul lucru pe care l-am citit aseara a fost: „suna-ma daca e ceva”. Si n-am sunat. Pentru ca n-a fost nimic. Si atunci de dimineata am tras o pereche de pantaloni negri pe mine, o bluza mov, o vesta maro, o pereche de adidasi care sa se asorteze, mi-am prins parul, cheile mi le-am legat ca bratara, o pereche de manusi si am iesit. E soare, dar e rece, urechile mi-au inghetat de cand am deschis usa la scara, dar am zambit. Faithless mi-a bagat soarele in ochi. Din plimbare am inceput sa alerg si sa-mi controzez respiratia, sa-mi golesc mintea.

********************

Pipa, poker, psiholog. Trei cuvinte. Nu-i nevoie de mai mult. Trei cuvinte in pachete de cate trei. Al treilea deget, a sasea litera, furie. Nu! Nu e dezamagire, e furie. E acolo, mereu a fost, doar ca am reprimat-o in ultima perioada. Sange latin si ma calmam, o sticla de vin si ma calmam, dar acum! Acum! Acum nu mai e asa de simplu. Sunt furioasa si nu stiu (exact) de ce.

Dar visele, cosmarurile, cosmaruri terifiante. Toata lumea e Freud? Si atunci de ce naiba vine sa ma omoare cineva in fiecare noapte??? De ce nu pot sa fug si de ce-mi trebuie inghetata de contrabanda? Si de ce nu ma omoara? Sau de ce se plimba paianjeni mari cat palma pe televizor? Si de ce curg gandacii mari si negrii pe sub cearsaf? Si de ce ma trezesc lac de apa si fara aer? Si cand suna ceasul de ce ma bucur ca trebuie sa plec? Si de ce in plina iarna cu geamul deschis larg simt ca n-am aer?

Hai cu explicatii si sfaturi pentru ca pana acum am incercat de la pastile la ceaiuri tot (sau aproape tot).

***********************

Crystalline Green, rulezi?, oras la picioare, La categoria „morti” nominalizarile sunt…