In lume cu fierul de calcat

Ce bine e sa fi mare! Spalam vasele si ma gandeam cum o sa fie de Craciun anul acesta. E primul pe care nu il fac acasa, in oras cu fetele, dupa ce am primit cadourile de la cei doi cei mai dragi Mos Craciuni ai mei. Ma gandeam la o masa in sufragerie, cu mancare facuta de mama si cozonacul cu mai multa nuca decat aluat al bunicii mele. Si atunci mi-am dat seama. Tot ce am vrut sa facem de cand am fost copii, am reusit sa facem in cativa ani de facultate. Cred ca era visul Andreei, dar a devenit si al meu: sa punem masa in mijlocul sufrageriei. Am avut cateva ocazii si imi aduc aminte ca mese asa mai luam la zile de nastere cand sufrageria mai avea o masa mare in mijloc, de Craciun si Revelion cand aveam musafiri. Sa recapitulam, cel mai tare mi-a placut cand am luat masa cu parintii Andreei inainte sa mergem la cursul festiv. Totul era vraiste, noi eram in intarziere (mai faceam si parte din organizare), dar ne-am asezat la masa, cuminti, amandoua si am mancat linistite. A fost ca acasa. A fost prima oara cand am vazut si locul acesta ca pe un „acasa”. Locul care mi-a displacut asa de mult de la bun inceput a devenit locul in care traiesc, locul in care m-am facut mare.

„Acasa” care chiar mi-a placut si de care mi-a parut foarte rau ca m-am despartit era „acasa” care a inghesuit 10 persoane in bucatarie unul cu chitara, unul cu tigaia de clatite si restul cu chef de cantare si de „tupieu”. Casa aia… casa aia m-a facut sa uit de teroarea cheii in usa, m-a facut sa cunosc oameni faini, m-a facut sa il vad pe Matzu de doua ori pe zi cum isi spala masina, m-a facut sa imi dezvolt imaginatia si sa-i dau frau liber de cate ori aveam ocazia. Nu am facut niciun Craciun acolo, dar acolo am invatat ca fiecare parte din drum are povestea ei. Initierea s-a facut in acea „acasa”.

Nu se putea sa ramanem la nesfarsit acolo si in curand am fost anuntate ca proprietara se casatoreste si ca are nevoie de spatiu. Ne pregateam sa o felicitam… Am plecat in lume cu fierul de calcat si am ajuns intre peretii verzi, care ne-au maturizat.

Peretii roz care s-au razbunat pe telefonul meu roz si dintr-un acces de furie s-au napustit asupra lui si acum nu mai sta bateria si apoi tot peretii roz au luat o foarfeca si au taiat cartela din telefon, au considerat ca nu mai era necesara. Si peretii verzi au vazut ce inseamna sa nu mananci doua zile din cauza asta.

Aceasta casa in care imi voi petrece Craciunul acum, cu bradut si miros de scortisoara si portocale a vazut cum am lucrat la licenta, cum am lucrat la diplomele profesorilor pentru cursul festiv, cum am plans cand am plecat la banchet, cum am plecat la interviu cand ploua si totul spunea „nu te duce!”, cum prietenii mei au dormit la mare si la munte in cort in sufragerie, cum…

Totusi mai amuzant era dincolo… cate povesti!

Anunțuri

5 gânduri despre „In lume cu fierul de calcat

  1. ce s ar intimpla daca peretii ar vorbi? eu unul nu vreau asta…dupa atata chin sa uitam totul , ei ne ar aduce aminte …doar de durere , momente fericite, dragoste si incatusare. cine are nevoie de asta? dar de ‘fierul de calcat’ sigur vrem cu toti sa ne aducem aminte…….carpe diem!

  2. Incantata de cunostinta. Sa-i uram un calduros bun venit lui Emil in… grupul „celor care si-au regasit identitatea si originalitatea” anonimi

  3. Porky? Sta cuminte :)) Nu mai e maltratat asa ca imbatraneste frumos. E un „martor ocular” fara ochi… linistit. :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s