A girl's gotta do what a girl's gotta do

Si ce sa faci dupa o zi infernala la birou? Sa traversezi o bucata buna de oras prin frig, sa te intrebi de ce ai ales sa faci acest lucru. Sa ajungi inghetat acasa, iti torni un pahar de vin si te instalezi in fata altui calculator. Dai drumu’ la muzica, sorbi din vin si stai. De ce? Pentru ca intrebarile lansate in timpul zilei iti dau batai de cap.

Acum ca foaia e alba ma intreb daca merita confesiunile unui suflet urat si neturmentat dupa atata amar de vreme. Si a inceput asa… ce bine am dormit azi-noapte/sa nu uit sa-mi sun doctorul. Apoi as citi, dar ma enerveaza circumstantele atenuante de la serviciu. Citesc si ma gandesc oare cand o sa se trezeasca unii oameni. Imi trece repede acest gand pentru ca ma deplasez repejor inspre o idee cu care cochetez de mult: poker. Da, vreau sa joc, vreau sa invat sa joc, vreau sa fiu nervoasa cand pierd si fericita la culme cand o sa castig. Si nici nu mai stau pe ganduri si incep cu bani virtuali. Nici nu stiti cum trece timpul. O farama de gand se duce catre wordpress, dar imi trece repede ca doar nu sunt chiar asa de nebuna. La serviciu… acolo e alta mancare de peste. Interactiunea cu oamenii e o arta. Cine spune ca e usor, ori are talent innascut, ori nu face treaba suficient de bine incat sa simta povara pe umeri. Eu sunt un om foarte putin talentat asa ca resimt interactiunea cu unii oameni foarte in adancuri pentru ca am nevoie de toate resursele sa raman diplomata. In anumite cazuri parca se duce pe apa sambetei tot antrenamentul de diplomatie din ultimii ani. Si intervine oboseala, satisfactia lucrului bine facut, asa cum spun mereu: „acopera-ti tie spatele”. Dulcea ironie vine mai apoi prin intrebarea: „de ce iti place sa te urasca oamenii?”, care inchipuiti-va ce bine pica dupa o reusita diplomatica de admirat – si nu sunt modesta. (Si intrebarea mi-a fost adresata in realitate nu e o fantasmagorie de-a mea.)

La intrebarea asta inca reflect. De ce? Ar trebui sa reflectati si voi ce efect are asupra voastra iubirea prea mult de sine si indiferenta fata de oamenii care chiar stiu sa urasca. Poate am mai abordat asta, sau poate nu, insa chiar nu stiu cum pot unii oameni sa urasca. Eu nu urasc, ma supar, erup ca un vulcan, vorbesc cu peretii, ma razbun pe papusi, dar nu urasc. Am antipatii, am simpatii nescrise, nevorbite, neatinse, dar nu urasc pe nimeni. Si am surpriza ca in antipatiile de care va vorbeam sa gasesc o persoana demna de tot respectul si admiratie. Si atunci… jos palaria. Dar sa urasc? Sunt curioasa cine ma uraste pe mine, efectiv ma uraste pe mine (in afara de cainii care vor mereu sa ma muste pe strada). Important este ca pana la intrebarea asta nu mi-a pasat. Adica nici acum nu-mi pasa pentru ca nu pot sa inteleg acest sentiment de ura. M-as simti poate jignita sa aflu cine si as cauta prin arhiva tot ce am facut rau/bine ca sa se ajunga aici. Sunt o persoana critica si analitica asa ca sa se consemneze ca sunt cel mai puternic autocritic. Si da, toata lumea calca-n picioate pe toata lumea, asa ca nu ma astept sa fiu menajata si nu va asteptati sa menajez pe cineva, cu toate ca asta nu e o scuza.

Si atunci ma pot obisnuit cu ideea ca cineva ma uraste? Daca ma pot obisnui cu ideea ca cineva este suparat pe mine, cred ca partea cu neintelesul sentiment de ura nu o sa-mi provoace niciodata batai de cap. Dar, totusi, cine ma uraste? Hai cu numele si motivul ca sa zic si eu „da! are dreptate sa ma urasca, inteleg si io acu’ cum vine treaba cu ura asta”. Si inca un P.S., vorbesc de ura, nu invidie, gelozie, nebunie, etc. O sa le identific eu oricum, asa ca voi spuneti aici, drept, public. Cine ma uraste si de ce?

De ce vreau sa stiu? Ca sa stiu de cine nu imi pasa.

Anunțuri